Schiță de poveste în doi

Început:

Dragă viață, totul roz și pare că timpul stă în loc, m-am focalizat pe tine și tot ce se află în jur îl observ în ceață, știu că sentimentul este reciproc și asta mă face să mă simt în siguranță.

Încerc să nu plec de lângă tine, iar dacă o fac, o fac doar fizic. Știu că ăsta este primul pas călcat strâmb, deoarece urmează să ne afecteze pe amândoi.

Urmează să mă cunoști complet, sa știi cine sunt și ce gândesc.

Sau cel puțin asta crezi tu, îți formezi o imagine despre mine și te consideri informată. Asta o să fie momentul când ne plictisim și totul devine monotonie.

Momentul când lipsa de mister și curiozitate dispar, atunci se încheie totul.

Sunt insensibil, dar pot să fiu și romantic, sunt un prost, dar uneori mă descurc..

Sunt lucruri ce ți le-am dovedit în ultimele sute de ani, nu ?

Nu am nevoie de ajutor, nu trebuie să mă ridici de jos.

Vreau doar să rămâi lângă mine și să mă încurajezi să mă ridic singur, nu să mă judeci.

Până la urmă, toți ne împiedicăm, am dreptate ?

Timpul funcționează ciudat, deoarece credeam că secundele trebuie să ne apropie, nu să ne îndepărteze și că sunt mai importante calitățile decât defectele.

Cred că el funcționează precum un pendul, un an bine, un an nu. La un moment dat o să se rupă, ai să vezi, aștept doar să văd pe care parte a podelei o să rămână.

Conținut:

Probabil ai dreptate, nu pot mai mult, rănesc ce iubesc pentru că sunt slab.

Dar sunt la început și pornirea de pe loc este mai grea.

Avansez cât pot de mult și văd umbre ce trec cu o viteză mult mai mare pe lângă mine.

Aveai dreptate, am pierdut startul.

Pe drum tânjesc după iubire și afecțiune mai mult ca niciodată.

Tânjesc după susținere și încurajare, după protecție și alintare.

Îmi este frică, nu știu când trebuie să mă arunc, așa că mă încordez.

Mă încordez așa de tare încât îți pierd controlul.

Am imaginea perfectă în cap a ceea ce îți dorești tu și o compar cu ceea ce ai.

Diferă foarte mult, dar eu nu mă pot schimba încă, nu știu cum, și nici nu știu dacă o pot face.

Am mai trecut prin asta, am mai fost în locul meu, am fost și în locul tău.

Îmi spui că te țin pe loc, cred că ai dreptate, eu am oasele rupte și durează mult prea mult să îmi revin.

Mă gândesc serios să îți dau drumul să pleci, să te las să fii fericită, chiar dacă asta mă va costa prezența ta.

Nu vreau să fiu egoist, nu pot să ma gândesc doar la mine, așa că am să o fac într-o bună zi.

Sfârșit:

Ne uităm la ceilalți, pare că tuturor le merge bine, numai nouă nu.

Îmi este dor de zilele când număram orele ce ne despart, de timpul petrecut la birou cu gândul să ajung cât mai repede la tine, de micul dejun luat cu tine deasupra lumii, în locul unde puteam să atingem norii , de ciocolata caldă băută pe străzile vechi din altă lume și de vata roz de pe bancă, acolo unde am putut să fiu pentru ultima oară „eu„.

Noi am fost la fel, dragostea mea, dar eu m-am pierdut în spațiu de ceva vreme, acum caut disperat scurtătura către drumul ce duce spre tine.

Urăsc ultimul cadoul pe care ți l-am oferit, urăsc poveștile cu dragoni din fiecare primăvară, urăsc vocea din capul meu ce mă îndeamnă să îmi fac singur rău, urăsc masa suspendată ce astăzi adună apă și praf în loc de planuri în soare și urăsc literele înecate din această poveste.

Problema este preocuparea noastră față de activitățile altora și dorința de mai mult din locuri străine.

Am mai trecut prin asta, dorința de nou ne dezleagă definitiv, pendulul ceasului a căzut în partea opusă iar noi nu am apucat să vedem filmul până la capăt.

Nu regreți că nu o sa aflii niciodată cum s-a terminat ?

Acum este timpul să visăm la amintiri, dragă viață, deoarece ai uitat cine sunt, ai uitat câte știu.

Adio motocicletă.

Comentarii

comentarii